C΄:Judecata Dumnezeiască

20 Ιουνίου 2013 σε ΧΩΡΙΣ ΚΑΤΗΓΟΡΙΑ

(fragment din Sinaxarul sf. Haralambie, trad. pr. dr. Constantin Petrache)

Nebunia eparhului ajunsese deja la vârf. În fața ochilor celor prezenți fusese arătat drept învins, chiar dacă cinci capete înroșiseră cu sângele lor curtea cu iarbă verde a Tribunalului. Urla, înjura, lovea, pocnea din palme și soldații încremeneau înghețându-le inima în piept nu cumva să-și verse mânia asupra lor. Atunci, ducele de Magnezia Luchios, vrând să îl susțină pe de o parte, iar pe de alta să facă o demonstrație a propriei sale vitalități, se ridică și-i spuse lui Luchianos:

-Dacă a păcălit cu magia lui pe acei netrebnici slujitori ai tăi, crede că va birui și mâinile mele?

Dădu imediat poruncă soldaților să îi aducă două gheare de fier și cu un aer de mare luptător coborâ la locul de tortură, sigur pe puterea mâinilor sale precum și pe tăria sa sufletească.

-Ia să vedem, Bătrâne, dacă te va salva și din mâinile mele Hristosul tău, zise batjocoritor Mucenicului deja jupuit.

-Dumnezeu să te miluiască, fiule, răspunse răsuflând încet-încet Sfântul.

Luchios respiră adânc și cu toată puterea sa fizică începu să apese cu unghiile metalice pe trupul bătrân și plini de răni. Ochii tuturor se întorseseră acum la ducele cu bună condiție fizică, care se năpustise precum o pasăre răpitoare să sfâșie un miel neputincios al lui Hristos. Unii ar fi vrut să strige și să protesteze pentru această maltratare inumană, însă teama de tiranii locului le închidea gura în mod spontan. Nu tăcu de data aceasta Dumnezeul Cel atotvăzător. Potirul dreptății divine se vărsă.

Dintr-odată, printr-o singură mișcare mâinile lui Luchios sunt retezate de la cot de o sabie nevăzută și așezate ca niște lafire pe trupul răbdătorului Mucenic. Surprins și rușinat ducele își privi înspăimântat mâinile retezate și începu să strige după ajutor în mod disperat:

-Stăpâne, ajută-mă. Acest Bătrân este mag. Mor, eparhe. Izbăvește-mă!

Buzele multchinuite ale Sfântului șoptiră: „Nu vă încredeți în stăpânitori, cei ce sunt mari peste fiii oamenilor, și întru care nu este mânturie”.

Eparhul, înspăimântat de strigătele pline de agonie ale oamenilor precum și de văitatul sfâșietor al ducelui, este nevoit să coboare în grabă cu pas amețit la locul cu pricina. Ieșit din fire de mânie, cu ochii ieșiți din orbite, privește mâinile retezate și sângerânde ale celuilalt, și tremură din tot trupul de frică amestecată cu furie. Însă nu îndrăznește să se atingă de Bătrânul făcător de minuni. Fierbe doar și în semn de răzbunare scuipă cu nerușinare capul înălbit de ani al Sfântului.

Scuipatul este jignire, este batjocorire. Este obrăznicie și disprețuire. Dumnezeiasca dreptate îi dădu însă, la rândul său, pedeapsa ce i se cuvenea. Într-o clipită gâtul eparhului se întoarse la spate și chipul sălbăticit al acestuia înțepeni așa! Râsete de leșin amestecate cu țipete de groază se auzeau dinspre mulțimea prezentă ce rămăsese aproape încremenită la vederea acestor semne. Luchianos, aducând neîncetat injurii la adresa zeităților de tot felul, încearcă acum să-și rasucească la loc gâtul și să-i scuipe pe slujitorii săi netrebnici. Însă nu poate face nimic. În timp ce își tot întoarce spatele își dă seama că a devenit obiectul milei și al batjocurei. Sângele i se urcă la cap și în starea de confuzie ce îl domnește, începe să-și rupă veșmintele prețioase și să-și tragă de părul preaîngrijit.

După primele impresii și strigăte de surprindere, panica acoperă acum pe toți locuitorii cetății. Dacă Dumnezeul lui Haralambie începe să îi pedepsească pe toți cei ce au urmărit toturile robului Său cu indiferență, cine va putea scăpa din calea mâniei divine? Îngroziți și smeriți, se apropiară de concetățeanul lor, îi dezlegară legăturile de fier și începură să îl implore:

-Omule al lui Dumnezeu, tu întodeauna sufereai împreună cu noi în boli și în suferințele noastre și alergai să ne sprijini în toate nevoile, nu lăsa acum pe Dumnezeul Tău ce s-a mâniat, să ne pedepsească. După cum auzim, voi creștinii aveți poruncă să nu răspundeți cu rău la rău, ci dimpotrivă să îi binecuvântați pe cei ce vă fac acel rău.

Mucenicul torturat îi privi cu bunătate și începu să le vorbească despre sfânta credință:

„Viu este Domnul Dumnezeul meu, Dumnezeul Adevărului, copiii mei. Nu am cerut nici o clipă răzbunare de la Dumnezeu. Însă Acela, ca Drept Ce este, i-a pedepsit deoarece mai marii voștri sunt lipsiți de respect și plini de duritate. Iar mai mult decât atât, deoarece dorește să vă ducă pe toți, chiar și prin frică, la credința cea mântuitoare și să vă dăruiască viața și Împărăția veșnică. Un Dumnezeu există cu adevărat, Dumnezeul creștinilor. Ziditorul și Chivernisitorul creației. Nu vă amăgiți și nu vă închinați la idoli luându-i drept dumnezei. Oamenii în amăgirea lor L-au uitat pe Făcător și mișcați de îngerii căzuți, de demoni, și-au plăsmuit zei mincinoși și inexistenți închinându-se lor. Asemănările lor, idoli de marmură sau de bronz, cărora le oferiți atâta adorare, sunt fără de suflet, sunt materie fără de viață. Cu dreptate a spus proorocul David: Idolii neamurilor sunt argint și aur, lucrul mâinilor oamenilor. Gură au și nu vor grăi vreodată; ochi au și nu vor vedea; urechi au și nu vor auzi; căci nu este duh în gurile lor[1].

Să strige Luchianos cât vrea la Zeus și la Artemis; să îi roage pe zeii Dioskor și Luchios ce atâtea și atâtea jertfe bogate le tot aduce. Ajutați și voi și strigați cu toată puterea către acești dumnezei mincinoși pentru a tămădui pe mai marii voștri cei lipsiți de orice fel de respect și sensibilitate. Veți înțelege că strigătele voastre se duc în gol, în neant. Putere de tămăduire a celor bolnavi și în suferință precum și autoritatea de a învia pe cei morți deține doar Iisus Hristos. Acela Care de bună voie S-a răstignit pentru mântuirea lumii și ca un Dumnezeu Atotputernic S-a ridicat mai apoi din morți și acum stăpânește toate ca un Împărat în veac.

Într-o zi neștiută de nimeni va veni iarăși, va fi A doua Parusie a Sa, pentru a judeca toată omenirea, pe cei vii și pe cei adormiți. A doua oară nu va veni în chip smerit și slab, ca om. Se va arăta întru putere cu toată slava Sa dumnezeiască. Trâmbițele vor suna în ceruri Îngerii se vor aduna ca slujitori și martori ai slavei, iar toți se vor prezenta pentru dreapta și înfricoșata Judecată. Fericit acela care în ziua aceea va fi crezut în Hristos și nu va fi disprețuit Sângele Jerftei Sale. Cel care nu a crezut, deși i s-a dat ocazia de multe ori să Îl cunoască, nu va avea părtășie în Împărăția Lui.

Fericiți cei ce petrec întru dragoste și întru lepădare de sine. Fericiți cei care vor fi prigoniți și vor mărturisi mucenicește pentru credința lor neclinitită în Cel Răstignit. Să se bucure unii ca acești deoarece cununile lor cele cu flori neveștejite îi așteaptă în Împărăția Cerurilor”.

Buzele încă sângerânde ale Bătrânului s-au oprit aici. Locuitorii Magneziei cu inimă înfrântă și cu chipurile transfigurate de atmosfera de adâncă evlavie ce domnea, ascultau încremeniți mesajul divin. Harul îi atinsese cu aripile lui delicate și discrete dar pline de gingășie spirituală și le îndepărtase grija cea lumească și amăgirea pentru căutări mult mai înalte. Astfel se desfășoară de obicei tragedia umană. Atâta vreme cât omul se simte puternic și asigurat aici pe pământ, unde calcă, încețoșat de duhul cel rău, nu vrea să creadă, are greutăți mari în a accepta lumea spirituală și viața de după moarte. Când însă un mesaj divin, un semn îi descoperă amenințarea morții, atunci percepe micimea proprie, dă înapoi, îngenunchează, iar dacă are suflet binevoitor, caută izbăvirea, câștigă mântuirea. Mai marii lumii acesteia, idolii mișcători sau încremeniți se găseau în clipele acelea umiliți de Dreptatea divină prin cel legat cu credință lui Hristos, Bătrânul cel acoperit de ani. Ieromartirul jupuit și torturat cu chipul plin de lumină și cu credința cea de fier fusese ridicat la dimensiunile unui superom, fiindcă nici o putere omenească, nici măcar teama de moarte nu stătură cu succes în fața lui nici nu fuseseră în stare în a-l despărți de idealul său.

În intervalul acela mic de timp, când Sfântul găsise ocazia prielnică sufletească, apucă să le vorbească concetățenilor săi despre credință, Duhul Sfânt dărui tainic fiecărui om prezent ocazia luminării și a cunoașterii Adevărului. Și, iată, mulți dintre locuitorii Magneziei, cu smerenie și suflet frânt îngenunchiară în fața Sfântului slujitor al lui Hristos, Haralambie și îl rugară să îi boteze creștini! Ce altă bucurie mai mare decât acesta ar fi putut oferi Dumnezeu mult chinuitului rob al Său?

Chipul sucit la spate al eparhului Luchianos se mânie și mai mult la vederea și auzirea acestor lucruri. Să urle? Să poruncească și alte decapitări? Care soldat l-ar fi ascultat în condițiile acestea? Cine ar fi dat ascultare unui om transformat în monstru?

Lângă Luchianos care fierbea de răutate, ducele plin de sine privea cu tristețe mâinile retezate ce încă sângerau. Încerca cu disperare să le șteargă pe hitonul scump de mătase, iar gândul că va rămâne așa o viață întreagă, îl umplea de lacrimi. În aceste chinuri copleșitoare, brusc, un gând plin de speranță se născu înlăuntrul său: „Dumnezeul lui Haralambie, Cel Care i-a tăiat mâinile și le-a dat Mucenicului Său drept lafire, nu ar putea oare, să îl facă din nou întreg la trup? Dacă ar mijloci și Bătrânul iar Dumnezeu i-ar face acest dar, atunci și el ar veni la credința în Hristos.” Astfel, cu pas nehotărât, ușor ezitând, se apropie și-i spuse:

-Omule al lui Dumnezeu, vezi durerea mea și ajută-mă. Nu mai am mâini să îmi ating genunchii și nici să îți cer iertăciune. Te rog fierbinte, dă-mi mâinile înapoi și eliberează-te de această povară nefolositoare pentru tine. Așa, tu te vei odihni, iar eu îmi voi căpăta mâinile cele de mult preț pentru mine. Iar dacă auzi cererea mea și mă ajuți întru aceasta, atunci imediat voi crede și eu în Dumnezeul Tău.

Slujitorul cel fără de răutate, auzind acestea își ridică mâinile și ochii plini de lacrimi către ceruri și făcu rugăciune la Domnul pentru stăpânirea lumească cea pedepsită: „Doamne al cerului și al pământului, să fie binecuvântat și slăvit Preasfânt Numele Tău pentru toate câte le îngădui pentru mântuirea sufletelor.      

Tu, Doamne, Ce ne-ai poruncit prin gura cea purtătoare de duh a Apostolului Tău Pavel, să facem rugăciuni pentru împărații și toți mai marii noștri. Tu, Doamne, ascultă și rugăciunea smeritului Tău rob, care pentru iubirea Ta este chinuit în ceasul acesta. Vezi smerenia acestora pe care i-ai așezat întâistătători în cetatea Magneziei și îi tămăduiește pe ei, depărtând de la dânșii dreapta Ta pedepsire”.

Rugăciunea celui smerit întotdeauna are o legătură imediată cu Dumnezeu. Astfel, nu apucă Bătrânul să-și încheie implorarea sa și într-o clipită norii acoperiră cerul. Iar dintru înălțime se auzi glas puternic și plin de dragoste părintească: „Haralambie, prietenul meu cel credincios, ce strălucești pe pământ și te bucuri în ceruri, deoarece acolo este petrecerea ta; cel ce ai cetele îngerești drept însoțire și pe Apostolii Mei drept sprijin; cel ce ești vrednic să auzi glasul Domnului Tău; am auzit rugăciunea ta și am primit vorbele cererilor tale. Să se facă implorarea ta tămăduire celor pedepsiți”.

La auzul acestor cuvinte divine sufletul Mucenicului se umplu de bucurie. Dumnezeul Cel Viu, pentru a Cărui iubire s-ar fi jertfit până la sânge, adeverea dintru înălțime stăpânirea Sa cea atotputernică. Iar când vocea cerească se opri, iar locuitorii ce încremeniseră privind la ceruri își reveniră din șoc, îi așteptau și alte „surprize”: capul răsucit al lui Luchianos își reveni la loc, iar mâinile retezate ale lui Luchios printr-o intervenție desăvârșită se lipiseră la locul cel după fire; doar dârele de sânge de pe hitonul de mătase mai mărturiseau despre nenorocirea ce trecuse. Cum făcu doi pași plin de bucurie, ducele se împiedică de ghearele de fier aruncate pe iarbă. Le privește și își amintește durerea. Cum de s-a dus să se pună cu Dumnezeul Cel Viu? Cum de nu a înțeles până acum că acești oameni credincioși ce erau deseori aduși legați în fața sa, purtau înlăuntru singura credință adevărată? Luchios, al doilea aristocrat al cetății, se apleacă acum și luând ghearele pline de sânge martiric, îngenunchiază în fața Mucenicului lui Hristos și mărturisește cu sinceră frângere de inimă:

-Aceste gheare ucigașe, ce în nebunia mea am ridicat pentru a tortura trupul tău cel de Dumnezeu acoperit, s-au făcut mie năvodul prin care m-a prins Marele Pescar din Galilea și m-a adus la credința cea mântuitoare. Sfinte rob al adevăratului Dumnezeu, ce ești plin de har divin, puterea credinței tale te face să fi o ființă deosebită între noi. Te rog, mijlocește la Iisus Hristos să mă întărească în hotărârea mea de a Îl urma și să mă învrednicească să primesc Botezul cel izbăvitor.

Sfântul se aplecă, îl ridică cu bunătate și îl binecuvântă atingându-i creștetul cu mâinile lui îndurerate. Ochii îi străluceau de bucurie și abia își ținea acest sentiment adânc de emoție sufletească. Ce dacă puțin mai înainte îi sfâșiau trupul și îl batjocoreau? Acum oaia cea pierdută devenise fiu iubit întru Hristos ce s-a trezit din amăgire și a aflat calea mântuirii, și-a umplut inima de bucurie lăuntrică de negrăit, de veselie duhovnicească adevărată.

Strigăte de aprobare și de laudă la adresa creștinilor se auzeau de pretutindeni. Mulțimea într-un trup și într-un glas cerea să îmbrățișeze credința creștină.

Eparhul Luchianos, cu chipul vindecat, privește nemișcat în jurul său cu un puternic război lăuntric, atât transfigurarea lui Luchios cât și a întregului popor. Stă plin de nehotărâre. Minunea este vădită precum și bunătatea Dumnezeului creștinilor, ce o războise cu atâta turbare. Pentru o clipă se gândește să facă ceea ce făcuse și ducele pocăit. Să îngenunchieze și el în fața Martirului și să ceară public iertare. O mie și una de gânduri loveau ca un ciocan mintea aristocratului roman. Picioarele sale, însă, nu s-au îndoit în final. Dacă l-ar fi urmat pe Hristos ar fi pierdut simpatia împăratului Seviros, ar fi primejduit poziția sa politică, ba chiar și propria viață. Într-adevăr lucrurile nu căzuseră așa cum se aștepta…. Să-și părăsească într-o clipită visurile pentru Împărăția Cerurilor? Să renunțe la gloria puterii pământești, la propria motivație, la cinstirile și la bogățiile aristocrate și să devină un ucenic prigonit al Aceluia? Nu ar putea face acestea. Nu deținea atâta sinceritate și hotărâre spirituală pentru a lua o asemenea decizie.

Naufragiat în propriul arhipelag tulburat al gândurilor sale, a zărit pentru o clipă limanul salvării, dar nu a avut puterea să pornească într-acolo. Bărcuța propriei sale voințe cu cârma șubredă a ambiției pururea atrăgătoare, a schimbat traseul și s-a pierdut pentru totdeauna în „Marea Neagră” a necredinței. Luchianos, livid la față întoarse spatele slujitorului făcător de minuni și încearcă acum să liniștească mulțimile. Pentru a mai salva ceva din cinstea sa ruinată de împuternicit imperial, întrerupse procesul anunțând că va face raport oficial către împărat cu cele întâmplate și astfel, îngălbenit și plin de sudoare, se retrase cu pas grăbit către locul său de odihnă.

În vreme ce soldații strâng uneltele de tortură, mulțimea noilor credincioși, sfidând ordinele ofițerilor romani de a nu mai înainta, se apropie cu curaj de Mucenicul de Dumnezeu slăvit, sărutându-i mâinile. Iată-l și pe ducele Luchios se înghesuie printre ceilalți și se apropie de tămăduitorul sufletului și al trupului său pentru a lua încă o dată iertare și binecuvântare. Zâmbetul plin de bunătate al Bătrânului celui curat ca un prunc, îi împărtășește odihnă sufletească și pace. Ducele nu se mulțumește cu atât; dorește să își arate în fapt recunoștința și poruncește imediat soldaților săi să îl transporte pe presviter în siguranță până acasă.

Din gură în gură, în scurt timp toți locuitorii Magneziei auziră cu admirație cele mai presus de fire petrecute în curtea Tribunalului Roman. Creștinii evlavioși, ce se topiseră de agonie datorită arestării Bătrânului presviter al cetății și multîndrăgitul lor păstor, se adunaseră acum în căsuța sărăcăcioasă și cum întrezăriră chipul sfințit și plin de răni, începură să plângă zguduitor. De ce, oare, plângeau în halul acesta? Fiindcă fusese învrednicit păstorul lor să fie torturat pentru Domnul, fiindcă suferise mult sau fiindcă îl vedeau iarăși lângă ei? Probabil pentru toate trei motivele. Doar micile lacuri de lacrimi ce se revărsau din ochii lor, puteau exprima toate cele câte simțeau lăuntric.

-Ai trecut prin multă durere, sigur, Părinte al nostru, îi spuse într-un final unul dintre creștini, întrerupând astfel liniștea ce domnea în casă.

-Eu astăzi, copiii mei, voi striga împreună cu Apostolul Pavel, cel purtător de Hristos: „Rănile Domnului le port în trupul meu”[2]. Să fie binecuvântat numele Atotbinefăcătorului nostru și pentru ziua aceasta plină de durere dar și de mult rod duhovnicesc. Multe suflete binevoitoare au venit la credință. Cu cât este prigonită Biserica noastră, fiii mei, cu atât se înmulțește și rodește. Iar eu mă bucur întru pătimirile mele deoarece a fost slăvit numele lui Hristos în fața mai marilor lumii acesteia!

Zilele se scurgeau și legile medicinei își pierduseră valabilitatea în situația Sfântului Haralambie. Pielea fusese jupuită în marea ei majoritate și totuși părintele creștinilor continua să trăiască, să propovăduiască și să facă minuni. Numărul credincioșilor creștea în mod statornic. Mulțime de suflete cereau mântuirea prin mărturisirea păcatelor și prin luminarea ce venea prin continua catehizare.

Câtă emoție avea acum în suflet robul arzător al lui Hristos! Îi binecuvânta pe toți, îi sfătuia, îi însoțea cu mii de urări și rugăciuni izvorâte din inimă. Mame creștine și idololatre începuseră să își aducă pruncii bolnavi la Sfânt și împreună cu vindecarea luau și luminarea Duhului și întărirea întru credință.

Numele său devenise deja legendă pentru cetatea Magneziei. Paraliticii mergeau, orbii își recăpătau vederea, boli cronice și de netămăduit erau acum biruite cu puterea vindecătoare a lui Hristos. Unele femei amărâte ce își pierduseră persoane iubite în acele zile, nu ezitau să aducă pe pat trupurile neînsuflețite la picioarele Sfântului, implorând fierbinte, cu râuri de lacrimi, să se milostivească de durerea lor. Iar acesta își punea mâinile sale ascetice, făcea semnul Sfintei Cruci în numele lui Hristos și se ruga cu lacrimi multînduratului Dumnezeu: „Doamne al vieții, să fie slăvit numele Tău Cel sfânt. Pentru credința robilor Tăi, milostivește-Te de făpturile Tale și auzi rugăciunea mea smerită. Nu pentru noi Doamne, nu pentru noi, ci pentru numele Tău arată slava Ta[3], ridicând din morți făpturile mâinilor Tale.”

Iar preabunul Dumnezeu, Ce întotdeauna face voia celor ce se tem de Dânsul, văzând în adâncul inimii Bătrânului credința neclintită și smerenia nemărginită, împlinea înainte de a se face înmormântarea, cererea sfințitului Său rob, readucând la viață pe cei plecați.

Toate aceste minuni nu îl surprindeau pe slujitorul Atotputernicului Dumnezeu, Sfântul Haralambie. Însuși Domnul Hristos îi adeverise pe apostolii Săi, puțin timp înainte de Sfintele Patimi: „Amin, amin vă zic vouă, cel ce crede întru Mine, va face lucrările pe care Eu le fac, și mai mari decât acestea va face… și orice veți cere în numele Meu, aceea voi face, ca să se preaslăvească Tatăl în Fiul”[4].

Niciodată în vreo altă perioadă a parcursului duhovnicesc al preoției sale, ce adunase destui ani, nu adusese atâtea suflete la cunoașterea lui Dumnezeu. Din această pricină se bucura și slăvea necontenit pe Domnul și era pregătit în orice clipă să sufere de mii de ori și alte chinuri și torturi, numai și numai pentru a aduce sufletele oamenilor lângă Mântuitorul Cel Răstignit, pentru a se bucura cerul pentru încă un păcătos ce se pocăiește.