Α΄:Legat lui Hristos

29 Μαΐου 2013 σε ΧΩΡΙΣ ΚΑΤΗΓΟΡΙΑ

Legat lui Hristos

(fragment din Sinaxarul sf. Haralambie, trad. pr. dr. Constantin Petrache)

În anul 84 î.Hr. fusese declarată cetate liberă și prietenă a Imperiului Roman, iar prin propovăduirea și dezvoltarea creștinismului, devenise centru episcopal. Cetatea Magneziei prin controlul romanilor devenise și un centru important social-economic cu piață centrală deosebită – Agora -, cu teatru, cu spații comerciale – stoa -, cu centru sportiv – cunoscutul Gymnastirion antic -, cu stadion pentru sărbătorile romane precum și cu altarele renumite ale zeităților Dioskor și Serapis.

La granița veacurilor II și III deveni reprezentant al puterii în provincia Magneziei „eparhul”[1] Luchianos. Om fără vreo cultură deosebită, dur și lipsit de omenie, avea drept țel statornic și cu orice preț să petreacă bine și să aibă asigurată simpatia împăratului; de aceea a impus imediat „ordinea de fier”.

Din cetatea vecină, Antiohia Pisidiei, împăratul roman Seviros, după triumful său în fața năvălitorilor parți, inspectând cetățile acestor provincii, a anunțat oficial în anul 201 d.Hr., edictul deosebit de dur împotriva creștinilor. Conform poruncilor imperatorului trebuiau arestați toți creștinii, chinuiți cu duritate, considerați vrăjmași ai „marilor zei” și încălcători ai ordinelor imperiale.

Pentru Luchianos era o ocazie unică. S-ar fi purtat cât de dur posibil față de următorii lui Hristos, i-ar fi chinuit prin cele mai inumane metode, apoi ar fi trimis raport împăratului și înaintarea sa politică ar fi fost astfel asigurată. „Omul trebuie să vâneze ocaziile, fiecare, cea mai mică sau cea mai mare, pentru a urca pe scara socială”, îi șoptea mereu gândul său ambițios. Dacă prin aceasta s-ar fi vărsat sânge, s-ar fi închis case și ar fi rămas în urmă orfani, puțin îi păsa. Se gândea: „Cine i-a pus pe acești oameni să își lase religia părintească pentru a urma unui nazoreu răstignit?”

Cât despre durele metode de maltrare fizică nu numai că nu îi provocau greață, dimpotrivă îi pricinuiau o plăcere mai mult decât cinică. Pe de altă parte, prin aceste metode dure ieșise în evidență și fusese ales eparh al marii provincii a Magneziei. Când se afla cândva la Roma, ca simplu soldat, la represaliile împăratului împotriva oponenților săi, Luchianos alerga să prezinte cu emfază capetele pline de sânge ale celor pedepsiți. Întotdeauna primul și cel mai bun. Iar toate aceste servicii macabre făcute împăratului, bineînțeles nu au rămas fără răsplată. Prin corupție, prin meșteșugite împletituri politice, prin orice metodă în afara legii, a reușit mereu să fie înaintat în grad ajungând în final la gradul de eparh. Și totuși, sufletul său cel nesătul de glorie, nu fusese încă satisfăcut. Eparh, dar Asia se afla departe de centrul politic și economic, Roma, iar visul său era să fie pus într-o funcție înaltă într-o provincie învecinată capitalei marelui imperiu.

Edictul imperial ce prevedea „prigoană nemiloasă” a creștinilor îi veni, deci, ca un dar de mare preț al destinului său norocos. Convocă imediat consiliul ofițerilor superiori ai provinciei și așternură cele mai criminale planuri de distrugere a creștinilor. Era prevăzut într-o primă fază arestarea mai marilor religiei creștine și chinuirea lor dură și exemplară pentru a umple de groază pe ceilalți în vederea supunerii; în continuare era planificată obligativitatea oferirii de jertfe idolilor. Vai de acela care ar fi îndrăznit să încalce porunca… După sfat urmă o cină bogată cu distracție de multe ceasuri. Îmbătat de visul său precum și de vinul băut, eparhul întru nebunia sa începu să strige cu mândrie: „Dacă în trei luni nu sunt la Roma cu funcție, să nu-mi spuneți pe nume…!”

 În dimineața următoare, în piața centrală a cetății, afară, pe zidul templului dedicat lui Zeus-Sosipolis, soldații romani au atârnat o tăbliță cu un pergament: edictul imperial. Știrea s-a împrăștiat din gură în gură ca un fulger și tulburare mare se așternu în tot locul. Discuții, comentarii, gesturi și pe ici pe colo râsete sarcastice auzeai mai ales în grupurile de idololatri ce fuseseră impresionați de noile porunci ale împăratului.

Pentru cei mai mulți dintre aceștia anunțarea oficială a prigoanei însemna o îndreptățire a religiei lor părintești și de asemenea priveliștile chinurilor „spărgeau” pentru un timp rutina luptei zilnice pentru existență. Doar cei care aveau rude apropiate printre creștini alergau acum cu neliniște pentru a îi convinge să își proteje existența și să se conformeze cu poruncile imperiale.

Cu toată flacăra și afierosirea lor la credință de care dispuneau credincioșii cetății, amenințarea aceasta subită cu moartea, chiar dacă nu a pricinuit imediat panică, era firesc să nască o tensiune sufletească și un meteorism neîncetat al minții [2]. În astfel de clipe omul caută în mod spontan mângâiere sufletească și sprijin din partea celorlalți. Căsuța marginală și simplă a Părintelui Haralambie se umplu în puțin timp de credincioși. Bărbați sceptici, femei temătoare, copii neliniștiți, toți cu fețele livide și inima înghețată de frică. Privesc în ochii preotului plin de ani, care în loc să se teme, luase un chip și o culoare tinerească, iar această icoană a sfințeniei și a păcii, insufla convingerea pavezei dumnezeiești. Bunul Păstor îi îmbrățișă pe toți cu privirea sa caldă părintească și începu să le vorbească: „Acum, copiii mei, a venit vremea să arătăm, dacă Îl iubim cu adevărat pe Domnul; dacă credința noastră în Împărăția Lui este înrădăcinată adânc întru noi. Aduceți-vă aminte de sfatul dat Apostolilor Săi când i-a trimis „ca oile în mijlocul lupilor” pentru a propovădui pretutindeni Evanghelia mântuirii: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot atinge; mai degrabă temeți-vă de cel ce poate să vă arunce sufletul și trupul în gheenă”[3]. Dacă, fiii mei, putem lua hotărârea de a îndura chinurile muceniciei, Binefăcătorul Cel Viu ne pregătește slavă în brațele Sale. Dar dacă vom nega lupta aceasta, vai nouă. Cu ce chip ne vom prezenta pentru a ne primi în Iubirea sa nemărginită, în fața Părintelui ceresc? Nu va fi cu dreptate să ne închidă poarta? Poarta mult dorită a vieții veșnice? Poarta nădejdii? Îmi doresc să nu îmi dea Dumnezeu să văd vreun creștin dezertor din acest război. Mă voi ruga neîncetat Domnului pentru a vă acoperi și pentru a vă întări în această dură încercare. Cât despre mine voi spune împreună cu apostolul neamurilor, cel purtător de Hristos: Pentru mine a trăi înseamnă Hristos, iar a muri înseamnă câștig [4]. Rugați-vă, copiii mei, să mă cheme Domnul și pe mine lângă Dânsul. Rugați-vă să suport chinurile martiriului, iar dacă Dânsul vrea, să ofer și eu, măcar acum la bătrânețe, mărturisirea credinței mele într-Însul. Ce valoare are o viață în comparație cu abisul dragostei divine?”

„Domnul va face voia celor ce se tem de Dânsul”. Mult dorita oră a muceniciei s-a apropiat… Dimineață de decembrie, anul 201 d. Hr.

Zorii zilei se arată cu sfială. Puținele stele mai aruncă ultimele sclipiri, ai impresia că nu vor să plece în noaptea aceasta. Urmăresc cu atenție un grup mic de soldați romani ce au primit poruncă de la Luchianos să îl aresteze și să îl aducă în fața sa pe Bătrânul slujitor al cetății. Pe acela care deși ordinele erau clare, a îndrăznit să continue să îl propovăduiască pe Hristos sfidând religia idolilor.

„Arată ca un mic bătrânel, i se raportase, dar este sufletul creștinilor din cetate. Fanatic și de neclintit. A trecut prin atâtea prigoane și tot nu are de gând să renunțe la credința în Iisus din Galilea.”

Zgomotul puternic al cailor și al armelor soldaților alergând trezesc din somn majoritatea locuitorilor adânciți în somnul lor dulce. Lăsând căldura așternuturilor, privesc pe furiș prin crăpăturile ferestrelor parcursul celor înarmați. Cu mâinile tremurând unii își fac semnul Sfintei Cruci. Trăiesc deja de destule zile în agonie. Și orice ar zice cineva, simt lăuntric apropierea furtunii ce va aduce mare nenorocire.

Având în frunte un idololatru fanatic, soldații ajung în puțin timp, înconjurând casa Bătrânului, ce se zguduia de loviturile lor sălbatice. Sfințitul rob al lui Hristos ținând lihnarul nestins al responsabilității pastorale era dăruit întru totul rugăciunii fierbinți. Din seara precedentă vărsa necontenit lacrimi, implorându-L pe Domnul să sprijine mica sa turmă și să îl învrednicească să se sfârșească mucenicește. Obositul său trup se întisese puțin pe la miezul nopții în patul ascetic, dar ochii săi nu puteau să se închidă pentru a se bucura de puțintel somn; fugea imediat somnul mânat de intensitatea așteptării celor ce aveau să vină. Bătrânul simțea înlăuntru o agonie amestecată cu o bucurie puțin ciudată. Martiriul era pentru el corabia trimisă de Dumnezeu pentru a-l duce la Limanul Ceresc. Se ridică brusc din pat și începu slujba dimineții.

„Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă.
(2) Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu,…. De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu, în dimineţi am cugetat la Tine, că ai fost ajutorul meu
(8) Şi întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura.
Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta.
(9) Iar ei în deşert au căutat sufletul meu,…”[5]

Vocile și loviturile în ușă întrerupseră rugăciunea sa înflăcărată. Își aruncă o privire prin ferestruica cu gratii și văzu soldații sărind amenințător micul zid al curții sale. Se arătă în prag și întrebă fără de tulburare:

-Pe cine căutați, fiilor?

-Tu ești Haralambie, preotul creștinilor?

-Da, cu voia lui Dumnezeu, răspunse cu calmitate.

-Avem poruncă de la eparhul Luchianos să te ducem legat în fața sa, spuse un ofițer aruncându-i o privire disprețuitoare ca unei victime neputincioase.

-Să se facă voia Domnului, răspunse liniștit Bătrânul Haralambie. Un moment și vin.

Se învălui în haina sa tocită, își făcu cruce și se arătă soldaților întinzându-și totodată mâinile fără șovăială sau împotrivire pentru a i se pune legăturile de fier.

„Pentru Tine, Hristoase, murmură, port aceste legături de fier, care le-ai purtat și Tu, cândva în Pretorium, pentru mântuirea noastră. Legat Ție și iubirii Tale. Nu Te voi părăsi, nu mă voi lepăda de Tine, Iisuse al meu, nu! Dă-mi putere și răbdare!”

Cu multe injurii și ironii soldații îl purtară pe Bătrân până la Tribunalul Roman așteptând semnalul oficial pentru a se prezenta cu deținutul. Ceasurile erau aproape 9 dimineața când împuternicitul imperial, eparhul Luchianos s-a decis să se ridice din căldura așternutului său și purtând mantia oficială, dar și împopoțonată de judecător imperial, se așeză cu un aer greu, superior în tronul judecătoresc. De-a dreapta sa stătea ducele de Magnezia, Luchios, iar în stânga erau ofițerii superiori. Mai jos erau oamenii de ordine, soldați neînarmați, dar purtători de „rabdos”, un toiag de fier. De asemenea curtea tribunalului se umpluse de lume curioasă să vadă procesul deschis.

Cu un aer plin de trufie și de dispreț, căpetenia delegației militare aduse în fața tribunalului pe deținutul plin de ani. Sfântul salută cu respect și stătu calm și cu demnitate în fața judecătorilor trufași. Vrăbiuță înconjurată de vulturi înfometați. Slăbit, ușor plecat de greutatea anilor, cu o mantie preoțească tocită, cu o greutate a trupului cât jumătate de ramură, ar fi lăsat impresia unui potrivnic aproape neglijabil, dacă această priveliște ascetică nu scotea în evidență doi ochi mari luminoși, plini de viață și din care izvorau flăcări ce aruncau neîncetat scântei de adevărată putere duhovnicească.

Luchianos îi aruncă o privire bolnăvicioasă și cu un ton violent în voce îl întrebă:

-De ce, bătrâne, disprețuiești idolii și încalci poruncile imperiale?

-Eu, răspunse Bătrânul Haralambie, fac ascultare de poruncile mântuitoare ale Împăratului nostru ceresc Iisus Hristos. Împăratul vostru, Seviros dă porunci nefolositoare și lipsite de înțelepciune. Vă poruncește să vă închinați la zei și statui neînsuflețite și astfel aruncă sufletele voastre în moartea cea veșnică. Împăratul nostru, Hristos ne dăruiește izbăvire, pace sufletească și viață veșnică. Când omul va chema cu credință numele Său, atunci bolnavii se tămăduiesc, demonii fug rușinați, iar morții…

-Oprește, Bătrâne, prostiile astea! răsună vocea plină de nervozitate a eparhului Luchianos. Destul te-am ascultat. Ține-le pentru ceilalți. Eu un lucru am să-ți spun și este pentru binele tău: închină-te zeilor noștri înainte să încerci chinurile înfricoșătoare.

Sfântul îl privi direct în ochi și îi răspunse cu curaj:

-Faci o mare greșeală, împuternicitule imperial, dacă tu crezi că un preot al lui Hristos se poate speria de amenințările chinurilor trupești. Noi creștinii nu fugim de suferință, ci ne dorim chinurile ca ceva mântuitor. Cu cât suntem mai chinuiți aici pe pământ cu atât mai mare este slava cu care ne vom desfăta în Împărăția cea fără de sfârșit a lui Hristos. Nici moartea nu ne sperie deoarece o considerăm izbăvire și mod de a ajunge lângă biruitorul ei, Iisus Hristos.

Atunci Luchianos, făcând o ultimă încercare, poate îl va cuceri prin metode pașnice, îi spuse cu compătimire prefăcută:

-Îmi pare rău de bătrânețile tale, sărmane, ca să te văd cum treci prin chinurile trupești. Haide, mai bine închină-te zeilor noștri.

-Să nu îți pară rău de mine defel, eparhule, răspunse imediat condamnatul. Nu contează că sunt bătrân și slab. Hristos îmi va da putere să suport cele mai înspăimântătoare chinuri și cele mai dure căi de maltratare fizică, fără să rog soldații tăi să aibă milă de mine. Să-ți fie însă milă de halul în care a ajuns sufletul tău, precum și ale celor de felul tău ce vor sfârși în chinul cel veșnic.