Acum îmi încep ucenicia
(fragment din Sinaxarul sf. Haralambie, trad. pr. dr. Constantin Petrache)
Luchianos și ceilalți judecători imperiali au înțeles că este vorba de un fanatic și un adorator neîndoit al lui Hristos. Au văzut că sfaturile lor precum și amenințările nu au fost în stare să schimbe părerea clericului creștin.
-Este încăpățânat și căpos, zise enervat eparhul. Dar vitejia lui se va stinge atunci când va vedea instrumentele de tortură.
Dădu imediat poruncă soldaților săi de a instala în curtea marea a tribunalului toate instrumentele de tortură avute la dispoziție, unelte inventate de gândiri diavolice, și să fie adus deținutul, prietenul lui Hristos în fața acestora. Mâini din fier cu degete ascuțite și tăioase pentru a jupui pielea, roți de lemn prevăzute cu lame tăioase de metal, mici coase, clești imenși pentru zdrobirea articulațiilor, grătare de fier, fierăstraie cu dinți mari și orice alt instrument putea să treacă printr-o minte demonică și printr-un instinct vărsător de sânge, toate potrivite și pregătite pentru tortura cetățeanului, toate acestea intraseră acum într-o ordine impecabilă, înfricoșătoare și respingătoare totodată.
Cu un aer plin de zel și cu zâmbete viclene judecătorii coborâră de pe înaltele tronuri și ieșiră în curtea mare unde soldații târau violent pe Bătrânul înlănțuit. Printr-un semn al eparhului, un ofițer începu să îi arate unul câte unul instrumentele diavolești de maltratare, explicând în același timp funcționarea fiecăruia în parte.
Sfântul privea toate acestea cu o stare de apatie spirituală și pace sufletească. Aproape disprețuitor. Își aminti spontan de cuvintele Sfântului său iubit, Ignatie Teoforul: „Acum îmi încep ucenicia cu adevărat; nimic din cele văzute și nevăzute nu mă împiedică în a reuși să mă lipesc lui Iisus Hristos. Focul, răstignirea, chipurile fiarelor sălbatice, bucățile de trupuri, oasele împrăștiate, mădularele tăiate, măcinarea trupului întreg, amenințările diavolului, toate acestea peste mine să vină, numai și numai ca să mă lipesc mai bine de Hristos Iisus”.[1]
-Jertfește zeilor, cap rău, urlă din răsputeri Luchianos, altfel vei gusta amare chinuri.
-Nu aduc jertfe demonilor, fiilor, răspunse cu voce clară și statornică Sfântul. Întreaga mea viață o am oferit jertfă Dumnezeului Celui adevărat, Preadulcelui Iisus Hristos, Care S-a răstignit pentru mântuirea noastră. Nu sunt atât fără de minte, atât de nebun încât să mă închin idolilor, unor dumnezei inexistenți, unor demoni fără de putere ce tremură la vederea adevăratei puteri a Crucii Lui. Iar toate acestea cu care mă amenințați că îmi vor sfâșia trupul acesta bolnăvicios, nu sunt în stare a mă despărți de dragostea lui Hristos.
Când oamenii nu pot înțelege adevărul, îl percep, îl iau ca pe o obrăznicie și ca pe o jignire. Roșu de mânie pentru răspunsul dat, Luchianos dădu poruncă să înceapă tortura prin jupuire. În clipa aceea, doi soldați vânjoși, Porfirios și Vaptos, renumiți pentru puterea lor fizică, ca niște giganți în fața unei victime mici, îl apucară pe slujitorul lui Hristos și îl târâră la umbra unui pom înalt. Un cârd mic de vrăbiuțe ce ciripeau pe ramurile golașe, au fugit degrabă speriate de zgomotul lanțurilor grele ce îl țineau pe Bătrân.
Călăii smulseră mantia preoțească ce împrăștia mireasmă de mir, o călcară în picioare, legară strâns mâinile fragede de o ramură groasă și îi trecură pe trup gheare de fier cu unghii ascuțite ca niște labe de tigru vărsătoare de sânge, tăind și trăgând pielea de pe trupul scheletos al victimei.
Sfântul Haralambie în clipa aceea își adună în minte, una după alta, toate scenele Patimilor Domnului Hristos. Își aminti goliciunea Trupului Său, scuipările, injuriile, biciuirea. Nu vedea în jurul său deloc. Vedea cu ochii minții doar pe Domnul Care pătimea, iar inima i se topea de dragostea și de dăruirea pentru Acela. Brusc simți metalul cum îi tăia pielea capului și cu tărie durerea îi străpungea meningele. Sângele, ca o sudoare groasă, începu să curgă pe chipul său și să îi vopsească în roșu barba albă ca zăpada. Însă nu se lasă biruit liturghisitorul înflăcărat al lui Hristos. Simte sfințenia clipei, se gândește că este acum învrednicit să devină părtaș al Sfintelor Patimi iar împlinirea acestei mult dorite așteptări îl umple de intensă bucurie lăuntrică precum și de putere duhovnicească.
Călăii, adevărate jivine ale junglei, strigă de bucurie lovindu-și victima. Își rotesc ochii în cap la vederea trupului jupuit și continuă tortura cu o satisfacție animală.
În acest răstimp, trei sclave împodobite cu rochii multicolore, ținând în mâini discuri de argint cu pahare înalte impodobite cu diferite modele din aur, oferă judecătorilor băuturi dulci alese. Aceștia întinși pe canapele speciale, se desfată cu priveliștea macabră. Orbi sufletește îl batjocoresc pe Mucenic și înălțând paharele strigă „în sănătatea lui Luchianos”.
Doar cele trei sclave aruncă priviri de compătimire prin voalul ce le acoperă chipul plecat de rob, și în același timp sunt zguduite la vederea înfricoșatului martiriu. Și acestea înduraseră lovituri sălbatice cu biciul direct pe spatele gol, când răbufnea mânia sufletului chinuit și lipsit de pace al lui Luchianos. Le secera atunci durerea rănilor deschise, pentru luni întregi.
Călăii Sfântului continuând lucrarea cea vărsătoare de sânge trec acum de la tăiat la jupuitul propriu-zis, cu manie de nedescris față de trupul suferind pe care puteai să numeri oasele fragile dacă sângele ce curgea necontenit din coastele căsăpite nu ar fi acoperit ca o porfiră împărătească trupul golit. Sfântul strânse degetele legate ale mâinilor și aduse în memorie chipul Celui Răstignit, al Izbăvitorului său și la fiecare lovitură a călăului șoptea: „Pentru Tine, Doamne, pentru Tine Preadulcele meu Iisus! Dă-mi răbdare!” Nici un câhnit, nici un strigăt de durere, nici un blestem sau mânie, nici o umbră asupra chipului, nici o sălbăticiune în privire.
Vaptos privi nedumerit pe Porfirios ce era întărâtat de rezistența Mucenicului creștin și apăsa cu și mai mare furie lama tăișurilor, iar în același timp își privea victima în ochi.
O, acești doi ochi mari și plini de lumină, lipsiți de răutate! Nu îi poate privi mai mult călăul. Fără de răutate, curați, de adâncime cerească, dominând capul inundat de sânge; erau ca două stele luminânde într-o noapte plină de întuneric și fără de lună. Un lihnar mic se aprinse în întunericul ce domnea în sufletul chinuitorului sălbatic.
-Ia uită-te la el, șopti lui Porfirios. Zici că jupuim vreun trunchi de copac neînsuflețit, așa de netulburat rămâne. Mii de răufăcători am jupuit până acum, dar asemenea comportament nu am întâlnit.
Sfântul Haralambie a înțeles imediat cugetele acestuia și îi explică cu recunoștință:
-Vă mulțumesc, fraților, deoarece chinuind trupul pricinuiți sufletului meu veșnică și nesfârșită bucurie.
Cuvintele acestea întregiră înlăuntrul călăilor un sentiment din ce în ce mai puternic de admirație pentru mult chinuitul Martir al lui Hristos. Porfirios, care și el la rândul său fusese șocat de puterea protognoră și mai presus de orice limită omenească de îndurare a Bătrânului, cu curaj își exprimă gândurile confratelui său:
-Vapte, șopti acesta, necinstirea ăsta o consideră cinste, iar tortura tămăduire. Zici să fie Însuși Hristos și a venit în chipul creștinului acesta să încerce Asia și să aducă și aici credința Lui?
-Ce să-ți zic, Porfirie, Ce aș putea ști? Sigur Bătrânul ăsta sau pe Dumnezeu îl are înlăuntru sau nu e om, ci nălucă. Cu toată puterea mea încerc să-i despic pielea asta uscată de ani, iar aceasta se face de fier, mai tare decât oțelul. Ghearele mele se înmoaie, mâinile mele deja mă dor, sângele a umplut locul aici, iar acesta e încă viu și mai are și curajul să ne zâmbească!
Uriașul Porfirios făcând o ultimă încercare de a spulbera impresia puternică și orice suspiciune de înșelare, apăsă cu toată puterea și vitejia sa trupească ghearele de fier încercând să zdrobească coastele Sfântului, iar instrumentele de tortură se îndoiră neputincioase datorită presiunii exercitate. Călăul se ruină epuizat. Înțelese că o putere divină îi neutralizase vitejia și puterea fizică.
-Vitejii mei, nu eu sunt cel care vă biruiesc, li se adresă cu aceeași bunătate Bătrânul, ci puterea lui Hristos este cea care vă biruie.
Porfirios se întoarse către Vaptos și-i zise la ureche:
-Eu mă retrag din serviciul ăsta. Am văzut cu ochii mei că Hristos este adevăratul Dumnezeu. Nu vreau să lupt cu El.
-La asta mă gândeam și eu, Porfirie. Mai bine să ne oprim. Mai bine să ne tortureze eparhul decât Hristos.
Căzură pe țărâna împroșcată cu sânge toate ghearele ucigătoare, călăii își șterseră în grabă mâinile de sânge, îngenuncheară acești uriași, îmbrățișând implorator picioarele însângerate ale Mucenicului și cu voce tremurândă spuneau:
-Iartă-ne, Sfinte al lui Dumnezeu, că atâtea ceasuri ca niște netrebnici te torturăm. Roagă-te pentru noi lui Hristos să nu ne ia în considerare acest păcat și să ne primească să fim robii Lui.
Sufletul îndurerat al Mucenicului se umplu de bucurie tainică și două lacrimi ca de mărgăritar, lacrimi de bucurie se rostogoliră pe obrajii săi plini de răni. Îi privi cu multă căldură părintească pe cei doi și dădu slavă lui Dumnezeu pentru această neașteptată bucurie ce tocmai îi umplu sufletul, fiind un balsam tămăduitor pentru tot trupul său jupuit de viu.
Mai marii locului, printre vorbăriile, urările și râsul lor au observat la un moment dat că cei doi călăi se opriseră din treabă. Plin de mânie eparhul strigă:
-Ce ați pățit de v-ați oprit? Puturoșilor, dormiți în picioare! Ființe incapabile! Sunteți mai potriviți pentru păscutul oilor decât pentru slujba de călău al lui Luchianos!
Luă cuvântul Porfirios și răspunse cu curaj:
-Preaputernice eparhe, nu suntem lipsiți de bărbăție, precum crezi, nici suflet de femeie nu sălășluiește în pieptul nostru. Dealtfel ți-am arătat de nenumărate ori până acum că mai dură și mai vitează decât mâinile acestea de fier este inima noastră. Însă în ființa acestui Bătrân se ascunde Însuși Dumnezeu.
-Cu toată puterea noastră, continuă Vaptos, trăgeam cu ghearele de fier asupra acestui trup slab și bolnăvicios al său, iar instrumentele noastre se îndoiau biruite. O anumită tărie lăuntrică se vede că îl învăluie.
Privind chipul plin de sfințenie al Mucenicului, ca și cum s-ar fi întărit în credință prin aceasta, mărturisiră amândoi într-un glas:
-Eparhe, ne oprim din serviciul acesta și din slujirea ta! Suntem și noi creștini!
Fulger și trăsnet dacă ar fi căzut în curtea tribunalului, nu ar fi provocat atâta zdruncinare.
-Să fie decapitați imediat! strigă copleșit de mânie și de ură, iar chipul i se aprinsese mai tare decât orice altă băutură, semănând cu o fiară sălbatică ce era și mai provocată de strigătele confuze ale mulțimii. În câteva minute porunca fusese executată iar capetele celor doi călăi Porfirios și Vaptos zăceau însângerate în țărână, în vreme ce sufletele lor, curățite prin baia sângelui, se mutau zburând către Mântuitorul lor; erau primele roade ale martiriului Sfântului Haralambie ce erau primite de Dumnezeu.
Printre mulțimea de idololatri ce urmăreau de atâta vreme aceste scene dramatice, având tot felul de sentimente și gânduri amestecate iar în final începuseră să cedeze, să dea înapoi, să se sperie, se distinseră trei femei. Acestea luând curaj de la pilda de mărturisire a celor doi călăi, se prezentară în fața mai marilor cetății și strigară cu voce puternică:
-Și noi suntem creștine! Ați auzit? Suntem creștine!
Nu au apucat însă să-și termine vorba și capetele lor zăceau deja în țărână însângerate. Aceste trei femei nebiruite de amenințarea prigonitorilor, ce au crezut în Hristos și au mărturisit pentru Acesta datorită pildei vii a Sfântului Haralambie, sunt prăznuite împreună cu ieromartirul Magneziei în ziua de 10 Februarie. În Sinaxarul zilei citim: „În ziua aceasta, Sfinții Mucenici Vaptos și Porfirios, cei ce chinuind pe Sfântul Haralambie au crezut, cu sabie s-au sfârșit. În ziua aceasta, cele trei femei ce au crezut și au mărturisit, cu sabie s-au sfârșit”. Iar chiar dacă numele lor nu ne este cunoscut, sufletele lor se veselesc în cetele preaslăvite ale mucenicilor, așteptând să primească în Ziua Venirii a doua a Domnului nostru, „nume nou”[2].
[1] Epistola către Romani a Sfântului.
[2] Apocalipsă 2,7.